Share

Un bolnav de cancer poate fi comdamnat la moarte din cauza evolutiei rapide si devastatoare a acestei boli perfide, iar disperarea il poate face sa decida sa urmeze singurele tratamente recomandate de medicina alopata si anume, chimioterapia si radioterapia.

Personal nu sunt de accord cu acest gen de tratament, insa nu mi-am permis sa intervin pentru a schimba decizia tatalui meu.

Astfel ca am asistat neputincioasa la reducerea in dimensiuni a unei tumori, dar si la distrugerea sistematica a unui om.

Intr-o luna de tratament cu radioterapie si chimioterapie, omul pe care-l cunoasteam de atatia ani s-a transformat intr-o umbra pe doua picioare.

Stiam ce implica si ma asteptam la toate efectele adverse distrugatoare, insa nu stiam ca tratamentul poate veni la pachet cu o lipsa totala de empatie de care dau dovada anumite cadre medicale.

Mare mi-a fost uimirea sa constat ca medicii trateaza cancerul, nu pacientul.

Am fost la consultatia initiala, la Centrul de Diagnostic si Tratament Oncologic, iar medicul nu si-a ridicat ochii din dosarul medical pe care i l-am pus la dispozitie, pentru a arunca macar o privire bolnavului.

S-a uitat peste toate rezultatele investigatiilor, insa nu a avut nici cea mai mica curiozitate sa vada locul umflat in care era localizata tumora.

A insiruit tot ce trebuie si ce nu trebuie sa faca pe timpul tratamentului, insa nu a intalnit privirea tatalui meu niciodata.

La anumite intrebari pe care i le-am adresat in legatura cu efectele adverse pe termen lung, a raspuns evaziv, vadit deranjata si cu un aer de superioritate.

Pe toata durata tratamentului, medicul nu a venit niciodata sa-si vada pacientul, sa afle care este starea acestuia. Banuiesc ca era informata de catre asistentele medicale, dar oare era suficient? La un moment dat, am discutat despre intreruperea tratamentului, deoarece starea lui era din ce in ce mai rea, nu putea manca de mai bine de o saptamana si abia se mai tinea pe picioare……m-a ascultat, mi-a dat de inteles ca oarecum e vina lui ca nu poate manca, dar nu s-a deplasat cativa pasi pana in salonul unde putea vedea cu proprii ochi ceea ce sustineam eu.

Pot intelege ca cei care lucreaza in acest mediu, au nevoie de o armura de protectie, pentru a nu fi afectati de ceea ce vad zilnic, insa acel bolnav disperat care ajunge in fata unui medic, are nevoie sa simta un soi de empatie, de incurajare, de o privire calda.

Probabil ca odata cu terminarea studiilor, anumite cadre medicale se robotizeaza, pentru a se autoproteja, insa alegerea de a lucra in acest domeniu le apartine in totalitate si stiu ce presupune.

Deci, cu parere de rau, nu inteleg lipsa de empatie a unora.

Nu generalizez  si nu fac acuzatii, insa mi-este imposibil sa pricep aceasta dezumanizare.

Sa-ti petreci jumatate din timp intr-un loc in care moartea pandeste dupa colt, nu este ceva usor, dar, ma gandesc, ca daca tot ti-ai asumat acest lucru, ar fi bine s-o faci cu iubire. Nu lua problemele bolnavilor acasa, nu te lasa afectat, dar uita-te in ochii lor. Intr-un astfel de loc, inveti cel mai bine sa pretuiesti viata, sa iubesti tot ce te inconjoara, sa apreciezi ceea ce ai. Nu este locul in care sa te robotizezi, ci este locul unde poti invata multe lectii.

Din punctul meu de vedere, juramantul lui Hippocrate nu presupune doar prescrierea de medicatie.

Definitia data acestui juramant (Wikipedia) – “Juramantul lui Hippocrate- este un juramant care cuprinde indatoririle morale ale unui medic in exercitarea profesiunii sale.”

De fiecare data cand am intrat in acel centru am fost coplesita de durerea si disperarea din ochii bolnavilor, dar am vazut, de asemenea si licarul de speranta pe care-l aveau si determinarea cu care isi continuau tratamentul.

In astfel de situatii bolnavul il vede pe medic ca pe un mic Dumnezeu, iar medicului nu i-ar strica sa adopte aceasta pozitie cu tot ce implica ea, adica empatie, iubire, intelegere, incurajare, compasiune.

Exista si astfel de medici, insa sunt atat de putini… sau or fi, cata frunza si iarba, dar nu i-am intalnit eu…

Cancerul lasa urme adanci in corp si suflet iar uneori, sistemul medical vine sa intregeasca acest tablou zugravit in culori cenusii.

Respect acelora care dupa o viata petrecuta prin spitale, au reusit sa-si pastreze caracteristicile umane, chiar daca nu am intalnit foarte multi, eu stiu ca exista.

Imi cer iertare pentru judecatile emise, insa sunt la o a doua experienta de acest gen si imi doresc sa simt ca sunt inconjurata de oameni, nu de roboti in devenire.

 

 

Sursa foto

Facebook Comments
Share